Anul acesta am suferit o pierdere enorma. Tatal meu, Timofei Didilica, a plecat dintre cei vii. Inca nu pot scrie despre aceste lucruri fara lacrimi in ochi, insa a venit momentul in care sa imi asum revenirea in ”public” care inseamna, pentru mine, revenirea in online. Si, odata cu aceasta revenire, am ales sa vorbesc despre procesul de doliu, aceasta tema importanta care a facut si face parte, in continuare, din viata mea. Mai mult decat atat, tema doliului face parte importanta din ceea ce se intampla acum in lume. Suntem intr-un punct in care traim din plin efectele pandemiei la nivel mondial, la nivel de tara si la nivel personal.
Desi am revenit in practica la un timp relativ scurt dupa inmormantare si am continuat sa primesc clienti noi, majoritatea oamenilor care vin catre mine ajungand prin recomandari sau prin intermediul acestui blog, continutul caruia nu dispare in momentul in care nu apar regulat pe feed-urile social media, revenirea in viata publica a online-ului a necesitat mai mult timp. Nu stiam cat timp imi va fi necesar pentru a putea reveni aici… si mi-am acordat permisiunea sa take all the time I needed. Asta am simtit sa fac si consider ca a fost o decizie corecta pentru mine.
Am decis sa scriu acest articol pentru ca trecem, in mod colectiv, printr-un proces de doliu si pentru ca multi dintre noi au pierdut oameni pe care-i iubesc.
Am decis sa scriu acest articol pentru a onora OMUL extraordinar care a fost tatal meu. OMUL care m-a invatat ca integritatea nu este doar un cuvant. OMUL care mi-a aratat ca lucrurile cu adevarat importante in viata nu au o eticheta de pret pe ele. OMUL care, impreuna cu MAMA mea, mi-au facut darul de a sti si a simti ce este iubirea. OMUL care mi-a aratat cum poate fi infruntat cu curaj, acceptare si pozitivitate un diagnostic dureros cum este cancerul. OMUL care m-a invatat sa pretuiesc viata, chiar si atunci, si mai ales atunci cand exista multa suferinta si moartea e aproape.
Odata cu moartea tatalui meu, a trebuit sa ma opresc din tot ceea ce insemna viata mea in acel moment si sa privesc inspre abisul care inseamna realitatea mortii. Nu puteam fugi nicaieri, era acolo si ma atentiona ca e momentul sa am curaj sa pot privi in acea directie. Cuvantul ”moarte” ma speria. Nu aveam nici macar curaj sa il spun cu voce tare, mai ales daca era vorba despre un om pe care il iubesc. Si totusi a trebuit sa stau acolo, sa privesc spre moarte, sa contemplez ceea ce inseamna viata si tot ceea ce va ramane dupa noi atunci cand vom muri. Sa ma intreb: ”Oare ce are cu adevarat pret atunci cand suntem fata in fata cu moartea?”
Exista realitati ale vietii si ale mortii despre care am devenit constienta abia recent. Si poate ca nu stiu multe nici acum. Curajul de a intelege si a accepta faptul ca moartea este inevitabila necesita munca ce dureaza o viata. Inteleg ca tot o viata intreaga imi va lua sa patrund cu adevarat imensitatea ideii de moarte. Asa ca, desi am reflectat mult asupra acestor teme, poate ca nu stiu nici acum mare lucru despre viata si moarte. Insa e ceva ce stiu sigur. E ceva ce STIU, in adancul FIINTEI mele, in locul acela din care razbate la suprafata Adevarul. In acel loc stiu ca Iubirea nu moare.
In acele prime zile dupa ce tata a plecat, sfasiata de durere cum eram, simteam totusi ceva… si acel ceva imi oferea o imensa alinare. O revelatie: Iubirea nu moare. Locul acela din inima mea care era rezervat pentru a-l iubi pe tatal meu ramanea in continuare acolo. Nu e devenit un gol spre care sa privesc si sa nu vad absolut nimic. Era si este in continuare acolo, si e plin. Iubirea e partea din noi care este eterna. Este o parte din noi care supravietuieste mortii si continua sa traiasca in inimile celor care ne iubesc. Si poate ca aceasta parte ce continua sa traiasca in noi, de fiecare data cand ne amintim cu iubire de oamenii plecati, vibreaza si intra in armonie cu sufletele lor, amintindu-le ca si noi suntem acolo cu ei, in eternitate.
Ce este procesul de doliu?
Doliul este perioada ce urmeaza dupa ce in vietile noastre se intampla o pierdere. Este un proces care se desfasoara incepand cu momentul in care o schimbare, majora sau minora, intervine in vietile noastre. Este o pierdere care ne afecteaza mai mult sau mai putin.
Putem trece printr-un proces scurt de doliu atunci cand pierdem un obiect la care tinem. Sau putem trai un proces prelungit de doliu atunci cand pierdem pe cineva drag, atunci cand trecem printr-un divort sau despartire, atunci cand cineva drag noua este bolnav incurabil sau daca am primit noi insine un diagnostic iremediabil.
Pentru ca doliul semnifica intotdeauna o schimbare, putem trece prin doliu chiar si atunci cand se intampla lucruri fericite in vietile noastre: se naste un copil, iar noi trecem printr-un proces de doliu in urma pierderii libertatii de care ne-am bucurat inainte. Ne mutam intr-o casa mai mare, insa simtim ca ne lipseste intimitatea pe care ne-a daruit-o apartamentul mai mic in care am trait inceputul unei relatii etc.
Desi cuvantul ”doliu” este aplicat, in general, in legatura cu moartea sau pierderea celor dragi, este important sa intelegem ca doliul este un proces prin care trecem foarte des si care ne influenteaza enorm vietile. Este important sa intelegem tocmai pentru a putea trece prin toate etapele doliului fara a ne bloca intr-una dintre etape, blocaj din care ar rezulta un blocaj in vietile noastre.
Un proces de doliu dupa o pierdere mica poate dura si cateva secunde (daca mi-am rupt, din greseala, rochia preferata). Un proces de doliu dupa o pierdere mare (moartea unui parinte, un accident care cauzeaza pierderea folosirii unui picior, un divort sau o despartire) dureaza, in mod normal, intre 6 luni, 1 an sau chiar 1 an si jumatate.
Elizabeth Kubler-Ross a fost prima care a identificat
Cele 5 stadii in procesul de doliu:
1. Negarea
In cartea ei, “Codependent no more”, Melodie Beattie descrie negarea ca fiind stadiul de soc, de amorteala, de panica si refuzul general de a accepta realitatea. Facem orice pentru a incerca sa punem lucrurile ”la loc” sau pretindem ca situatia nu se intampla. In acest stadiu traim foarte multa frica si anxietate. Reactii tipice ale negarii includ: refuzul de a accepta realitatea (”Nu, asa ceva nu este posibil!)”, negarea sau minimalizarea importantei pierderii (”Nu e mare lucru, nu am pierdut nimic”), negarea oricarei emotii ce tine de pierdere (”Nu-mi pasa, nu simt nimic”) sau evitarea mentala (dormim mai mult, obsesia canalizata catre altceva, comportamente compulsive, ne mentinem tot timpul ocupati etc). Ne putem simti cumva detasati de noi insine, iar raspunsurile noastre emotionale pot fi plate, inexistente sau nepotrivite (radem atunci cand ar trebui sa plangem, plangem atunci cand ar trebui sa radem).
Cele mai multe comportamente de dependenta incep si se desfasoara in acest stadiu (mancatul compulsiv, cumparaturi compulsive, munca in exces, alte dependente, obsesiile legate de anumite situatii sau oameni).
Nu negam ceea ce negam pentru ca suntem incapabili sau prosti, incapatanati sau ineficienti. In acest stadiu, nici macar nu suntem constienti ca ne mintim pe noi insine.
”Negarea nu este minciuna. Negarea este sa nu iti dai voie sa vezi care este realitatea”, Noel Larsen, psiholog consultant.
Atunci cand ne este foarte greu, tindem sa ne deconectam de ceea ce simtim sau gandim, la nivel emotional, intelectual si fizic.
Negarea este un mecanism de protectie care opereaza pentru a scana informatia devastatoare, ajutandu-ne sa nu devenim coplesiti. Psihologii spun ca ”negarea este un mecanism de protectie constient sau inconstient pe care il folosim noi toti pentru a evita, reduce sau preveni anxietatea atunci cand suntem in pericol”.
“Negarea este amortizorul pentru suflet. Este o reactie instinctiva si naturala in fata durerii, a pierderii si a schimbarii. Ne protejeaza. Tine departe greutatile vietii pana reusim sa adunam in interior resursele de adaptare necesare. “- Melodie Beattie, in cartea ”Codependent no more”.
2. Furia
Cand nu mai negam pierderea pe care am suferit-o, trecem in urmatorul stadiu: furia.
Furia noastra poate fi rezonabila sau nerezonabila. In acest stadiu din procesul de doliu, putem sa ne invinovatim pe noi insine, pe Dumnezeu si pe toti cei din jurul nostru. In functie de natura pierderii, putem fi doar putin agasati sau putem simti din plin furia.
Multi oameni, atunci cand banuiesc ca cineva este in stadiul de negare, incearca sa forteze realitatea asupra acelui om, ”sa il spele cu apa rece”. Insa ”sa-i aratam cuiva calea”, sa-i aratam ”lumina” sau sa il confruntam direct cu o situatie dureroasa nu poate functiona pentru ca daca un om este in stadiul de negare, urmatoarea faza prin care va trece va fi furia, si nu acceptarea.
Daca nu ne permitem sa simtim furia legata de durerea pierderii, este posibil sa o redirectionam catre alti oameni si situatii, implicand astfel un alt mecanism de aparare, si anume deplasarea. De aceea este necesar sa fim prudenti sa nu intram in confruntari majore in aceasta perioada, fie ca suntem noi cei care trecem prin etapa furiei sau daca se intampla ca cineva drag noua sa treaca printr-un proces personal de doliu.
3. Negocierea
Dupa ce ne-am calmat furia, incercam sa gasim o cale de a negocia cu viata, cu noi insine, cu alti oameni sau cu Dumnezeu. Daca facem asta sau asta, daca se intampla asta sau altcineva va face asta, atunci nu va mai trebui sa simtim suferinta.
In aceasta faza nu incercam sa amanam inevitabilul, ci incercam sa prevenim inevitabilul.
Cateodata, intelegerile pe care le negociem sunt rezonabile si productive: ”Daca eu si cu sotia mea vom merge la terapie de cuplu, nu va trebui sa ne despartim”. Cateodata, negocierile sunt absurde: ” Credeam ca daca voi pastra casa suficient de curata sau daca voi fi spalat frigiderul si mai bine de data aceasta, atunci sotul meu nu va mai avea motive sa bea”- isi aminteste sotia unui alcoolic.
4. Depresia (tristetea)
Cand devenim constienti de faptul ca ceea ce am negociat nu da rezultate, cand devenim extenuati de eforturile constante pe care le depunem pentru a evita realitatea, cand decidem ca putem recunoaste ceea ce ne-a adus viata, devenim tristi, chiar deprimati.
Aceasta etapa este esenta procesului de doliu, epogeul doliului. Acesta este stadiul pe care ne-am straduit din rasputeri sa il evitam. Emotiile de care am fugit cu adevarat. Acum este momentul sa plangem. Si doare.
“Acest stadiu din procesul de doliu incepe atunci cand renuntam, cu smerenie. Este procesul de iertare. Etapa de vindecare. Acesta este momentul in care Divinul lucreaza cu noi. Nu e chiar confortabil. De fapt, este dureros si poate fi ciudat. Cand incepe procesul, de obicei simtim soc si panica. Atunci cand trecem prin aceste stadii, ne simtim confuzi, vulnerabili, singuri si izolati. E prezent un simt de pierdere a controlului. Dar poate exista si speranta, chiar daca, cateodata, pare complet nerealist sa simtim acea speranta. Acest stadiu se va termina doar atunci cand procesul de doliu a fost trait din plin”- Esther Olson, terapeuta care lucreaza cu doliul.
5. Acceptarea
Aici e aici, acum e acum.
Dupa ce am incercat sa ”amortizam” sau sa evitam realitatea, dupa ce am simtit din plin furia, dupa ce am negociat si apoi am plans din plin, ajungem la stadiul de acceptare.
”Acceptarea NU este resemnare sau lipsa oricarei sperante sau sentimentul de ”what’s the use” (”care mai e rostul?”), desi putem auzi si astfel de exclamatii. Cateodata, starile descrise mai sus indica inceputul sfarsitului suferintei, dar nu sunt semne ale acceptarii. Acceptarea nu ar trebui inteleasa gresit ca fiind o perioada fericita. Acceptarea se simte mai degraba ca un vid de emotii. E ca si cum durerea a disparut, the struggle is over”- scrie Elisabeth Kubler-Ross.
In acceptare, devenim impacati cu ceea ce este. Suntem liberi sa mai ramanem putin, daca simtim nevoia. Liberi sa plecam mai departe, daca asa ne indeamna sufletul. Liberi sa luam decizii. Acum incepe sa se simta o oarecare claritate. Am acceptat pierderea, dar intelegem ca acceptarea nu inseamna uitare. Aceasta realitate a devenit o parte acceptabila a realitatii noastre prezente. Redevenim confortabili cu vietile noastre. Ne adaptam si ne reorganizam. Inca o data, redevenim confortabili cu circumstantele prezente si cu noi insine. Nu doar devenim confortabili cu ceea ce s-a intamplat, dar incepem sa intelegem ca am beneficiat, intr-un fel, de intreg acest proces, desi inca nu putem intelege cu adevarat de ce si cum. Avem increderea ca totul e bine si am crescut prin aceasta experienta. Credem cu toata puterea ca circumstantele prezente, asa cum sunt ele, sunt exact asa cum trebuiau sa fie, ca suntem exact acolo unde trebuie sa fim. Chiar daca mai avem frici, nesigurante, confuzie, emotii neplacute, intelegem ca totul e ok, chiar daca nu este si totul clar. Acceptam ceea ce este. Ne linistim. Ne oprim din fugit, ghemuit, controlat si ascuns. Si simtim ca doar de aici, doar din acest punct, putem cu adevarat sa inaintam.
Astfel, cele 5 etape in procesul de doliu sunt:
- Negare
- Furie
- Negociere
- Depresie (tristete)
- Acceptare
Este foarte probabil sa trecem prin acest proces pentru orice schimbare care s-a intamplat si inca nu am gasit in noi resursele de a o accepta. De aceea, este necesar sa intelegem procesul si sa devenim familiarizati cu caracteristicile fiecarei etape. Intregul proces se poate desfasura in 30 de secunde pentru o pierdere minora si poate dura un an sau chiar o viata intreaga pentru pierderile semnificative, atunci cand ne blocam intr-una sau mai multe dintre etape in procesul de doliu (cand ramanem prea mult timp in negare, cand nu ne permitem sa ne simtim furia sau nu ne dam voie sa ne plangem durerea).
Acesta este un model, insa nu trecem prin proces intr-un mod sistematic ”ca la carte”, ci putem oscila si pendula intre 2 sau mai multe stadii, trecand dintr-unul in altul si inapoi. Oricare nu ar fi calea pe care am ales-o si viteza cu care calatorim prin acest proces, este cu adevarat necesar sa trecem prin toate aceste stadii pentru a ajunge, intr-un sfarsit, la acceptare. Fiecare stadiu este nu doar normal, ci necesar.
Fritz Perls, fondatorul terapiei Gestalt, a afirmat: ”The only way out is through”. Singurul mod de a trece peste este de a trece prin. Nu este doar permisibil sa recunoastem durerea ce vine odata cu o pierdere, ci este singura optiune sanatoasa.
Da! Este necesar sa ne acordam permisiunea de a trece prin acest proces. Este un proces obositor, chiar extenuant. Poate sa ne ia toata energia si ne poate dezechilibra. Chiar si asa, e necesar sa observam cum trecem prin stadii si sa simtim tot ceea ce e de simtit.
si Nu! Nu ar trebui sa treci prin asta singur/a. Vorbeste cu oamenii, oameni cu care simti ca esti in siguranta sa vorbesti despre astfel de lucruri si care iti pot aduce sustinere, confort si intelegere. Mai mult decat atat, e necesar sa le acordam si altor oameni acelasi drept: de a trece prin procesul de doliu, prin toate pierderile lor, prin toate aceste stadii. E necesar sa avem rabdare cu noi insine, dar si cu alti oameni atunci cand trec prin asta. Daca ne dam voie cu adevarat sa traim acest proces si sa il intelegem pentru noi insine, vom observa ca ii putem intelege si sustine pe altii mult mai bine.
Invata arta acceptarii. Vine cu foarte multa durere.- Melody Beattie, ”Codependent no more”.
Pierderea ne schimba. Nu mai exista ”normalitate”. Nu exista ”ca inainte”. Dar poate exista acceptarea si transformarea. Poate exista evolutia. Cu siguranta, exista viata. Viata ramane in noi. Si e datoria noastra fata de noi insine, dar si fata de cei care au plecat, sa ne traim viata. Nu doar sa o traim. Sa o pretuim pentru darul minunat care este aceasta viata. Pentru ca este un dar minunat pe care ni l-au daruit parintii nostri. Tatal meu si Mama mea. Tatal tau si Mama ta. Tatal-Univers si Mama-Pamant. Nu este o greseala ca te afli acolo unde esti si treci prin ceea ce treci. Si nici nu trebuie sa aiba sens, daca inca nu are. Va avea, la momentul potrivit. Acum, poate ca este nevoie doar sa plangi. Si sa eliberezi, cu iubire, la momentul potrivit. Sa eliberezi tot ce a fost si tot ceea ce ar fi putut fi. Sa descoperi ca, sub toate acestea, nu e decat un singur lucru: viata, asa cum este ea.
Leave a Reply